vineri, 30 octombrie 2009

Mi-e dor

[via loveyourchaos]

Ziceam cândva că mi-e doar puţin dor de oameni, locuri şi sentimente. Mi-e foarte dor de mare şi tot ce a însemnat ea. Tot. Oameni, locuri şi sentimente.

marți, 27 octombrie 2009

În dimineaţa asta detestăm

… sentimentul de wtf am I doing here?!?

Da, e minunat, acest sentiment, mai ales când ai face orice altceva, numai acel “here” nu, deşi viitorul tău depinde complet de următoarele 3 săptămâni. Sincer, în momentul ăsta aş prefera să stau la coadă la poştă sau la buletine sau la plătit factura la RDS. Ca să nu spun că am o tendinţă extraordinară de a freca lumea la cap, şi nu pe cineva care ar putea să mă înţeleagă, adică oameni în aceeaşi situaţie, ci pesoane complet pe lângă, care mă întreabă suplimentar na şi cum merge treaba? Vă zic io… nu există smiley face care se exprime dezgustul, tristeţea, frustarea şi enervarea care mă cuprind când aud întrebarea aia, cu tot cu variantele ei.

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Am o poftă de căpşuni

… de nu-i adevărat. Da, da, la ora 5 dimineaţa le doresc pasional. Dacă n-aş ştii că n-am cum, aş crede că-s un pic gravidă. Şi nu doar de la căpşuni. Pâine prăjită cu unt, cu salată de gogoşari şi varză, cu salată de sfeclă, cu usturoi, cu o rămăşiţă de salată de vinete, cu miere şi un pahar de lapte cu cacao, şi dacă nu vedeam că salata de peşte a expirat o mâncam şi pe aia! Scârbos, ar zice unii, dar na, posibilităţile sunt limitate la ore-fantomă când te detestă Universul. Sincer, în ultima juma’ de ora am mâncat cât în ultimele două săptămâni în total. Deja îmi planificasem să merg mâine la croitoreasă să-mi strâmteze măcar două perechi de pantaloni, că şi ăia model-strâmţi-morcov picau de pe mine, iar răceala asta de căcat nu m-o ajutat deloc, că nu-mi venea să mânc nimic, acum presupun că nu mai e cazul, o să pun înapoi cele 5 kile. Am înfulecat, ca o bulimică după 10 bazine de înot, doar că na, la mine a fost după 60 de pagini de concentrare maximă. Am aşa o presimţire că voi regreta mâine dimineaţă. Greţuri matinale, gen... şi tot degeaba, că n-am căpşuni. Măcar o cireşă ceva. Sau o nectarină.

duminică, 18 octombrie 2009

Detest cozile*

Mâine am treabă pe la Finanţe [care e la Mama Naibii în capătul oraşului, în condiţiile în care eu stau în celalalt capăt]. Parcă văd că o să-mi strice tot Zen-ul din ultima săptămână, pe care nici măcar vremea de căcat, răceala persistentă sau umblătura cu acte şi înscrieri de zilele trecute n-o reuşit să mi-l strice. Nu ştiu de restul lumii, dar eu detest cozile, să stau la ele, zic. Le urăsc! Am impresia că mor pe dinăuntru şi devin o fiinţă fără suflet, dar nu reuşesc decât să mă tortureze lent pentu că timpul se dilată mai mult decât în alte situaţii. Si dacă mai dau şi peste un funcţionar public ce are impresia că viaţa lui e de căcat şi pur şi simplu nu ştie să se poarte decât cum se simte, e şi mai drăguţ. Sper măcar să nu plouă că îmi bag picioarele şi nu mai ies deloc din casă.

*În rest... n-am de ce să mă plâng. Momentan.

luni, 12 octombrie 2009

Mă mâncă

Fiindcă mă intrebam de ce căcat nu-mi trece odată răceala deşi am tot luat medicamente [nu antibiotice, dinalealalte], azi am aflat răspunsul. Am făcut alergie la ele. Mă mâncă pielea de mor de vreo 5 zile. Spatele mai exact. Eu credeam că-i din cauza hainelor prea aspre pentru pielea mea divin de fină, dar nu, e doar Universul care mă detestă. Între timp am schimbat tratamentul, şi o să iau şi antialergice. Dacă şi la astea fac alergie, îmi dau foc! Deja se uită dubios unii la mine când le zic să mă scarpine un pic pe spate... şi eu sunt în aproape-extaz când se conformează.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

‘Cuz she’s a jolly good… and nobody can deny!

Acum 25 de ani [plus o zi] organismul lu’ mamă-mea s-a hotărât să mă rejecteze, a considerat suficientă şederea mea la caldurică şi m-a expulzat în frigul dintr-o maternitate comunistă din Timişoara. Nu am nici un merit, de fapt dacă era după mine mai stăteam un pic ca o căpuşă pe rezervele energetice ale maică-mii. Mâine mă duc la ea cu un buchet de flori. Merci, mama.

Am fost un copil handicapat. Sincer, am avut un picior paralitic [lucru care nu s-ar zice din poza cu tocuri, alea chiar îs picioarele mele] care s-a rezolvat cu gimnastică medicală zilnică pe bebe [je], în plus maică-mea a crezut că-s retardată că nu plângeam deloc. Cică totuşi nu am fost copil tâmpit, doar liniştit. Asta până o apărut soră-mea şi a începu să-mi fure jucăriile, şi-am început să plâng de ciudă.

Timpul a trecut şi na-mă. Un sfert de secol [plus o zi]. Ziua mea mi-am petrecut-o cam în acelaşi mod ca şi cele 3 precedente ei, târându-mă ca o râmă din pat spre diverse locuri: baie, bucătărie, calculator, iar în caz că trebuia să ies în lume [ceea ce evident s-a întâmplat, altfel nu eram pe moarte fix de ziua mea], mă prelingeam de-a lungul pereţilor oraşului ca Fantoma întunericului, arătând ca o Moarte, una mai antisocială, aşa. Palidă, încercănată, cu privire speriată, tuşind pe oamenii enervanţi, trecători sau din bus, şi zâmbind ocazional prietenelor mele pentru care am ieşit în exteriorul crud şi nemilos. Dar a trebuit: probă [pentru rochia de domnişoară de onoare], epilat, probă.

Si ieri [că acum e deja azi] deci, am dormit, mult, şi apoi iar am dormit. Mult. La un moment dat am spălat geamul. E incredibil ce face delirul febril din om. Am primit şi telefoane, mesaje, offline-uri şi alte feluri de urări. Desigur, în timp ce dormeam, mă trezea telefonul, pus pe silent. Drăguţ. Şi totuşi, câţiva au uitat că-i ziua mea. O să-i şantajez sentimental când îi văd sau când îşi amintesc [desigur voi fi de faţă]. Totuşi, după cum spuneam, oricum a fost o zi oribilă şi dacă mai suna cineva să mă trezească din somn îl căutam şi-i băgam telefonul meu în fund!

Căcat! Nu putea să fie o zi normală? În care să n-am impresia că-mi scuip juma’ de torace şi că nu-mi explodează capul de durere? Pe bune, ce plm* ţi-am făcut de data asta, Universule?

*ştiu că n-am, trecem peste acest aspect

miercuri, 7 octombrie 2009

Cosmeticiana din Iad!

Numai “prietenie” nu se poate numi relaţia pe care o am cu această fiinţă, deşi mă văd regulat cu ea, odată la 3 săptămâni de aproape un an. Şi ea tot timpul e cu zâmbetul pe buze, eu arăt ca şi când aş vedea-o pe Moarte în persoana. Tre’ să-mi fac curaj 3 zile numa’ ca să sun pentru programare, iar ziua cu pricina oricum e complet iubită anal din start. Şi ai fi spus că după 6-7 ani de defrişări omul se obişnuieşte. Nu, nu! Cu aşa ceva, niciodată! Dacă în mod normal o tolerez, adică tre’ să suferi pentru un pic de frumuseţe, nici eu nu-s chiar zeiţă cum cred unii şi alţii, azi a fost horror-lynch-like. Am zis că o decapitez acolo cu lentila de la ochelari şi apoi o să dansez ca o pitică din “zona crepusculară”! Da, ştiu, am apucături de psihopată, dar oricum, pe nimeni nu suport zilele astea, iar starea asta de sfârşeală – cu singurul remediu, somnul, de care nu am parte nicicum!!! – nu se termină frumos cu o şedinţă de smuls păr cu ceară fierbinte. De fapt, când era pe la jumătate mă gândeam să-i spun că nu mai pot, că vreau să plec şi să n-o mai văd niciodată şi că toate rudele ei până la cele de gradul 5 merita dragoste-n gură adânc, dar ea nu, că “mai un pic şi gata”, ceea ce a fost complet neadevărat! Cu toate astea, e rapidă. E greu să găseşti o cosmeticiană aşa bună [fie ea şi din Iad], mai ales că eu am un istoric trist în care toate au rămas gravide până acum. Eu pe asta n-o văd să mai poarte acum copiii lui Lucifer, deşi se ţine bine la 35-37 de ani [s-ar putea să aibă mai mult, fiinţele malefice nu-şi arată vârsta]!

În dimineaţa asta detestăm

… corpul uman. Recunosc, eu mă iubesc pe mine, dar uneori îmi vine să mă târăsc într-o văgăună şi să aştept să mor acolo de la cât de rău mă simt. Cu atât mai mult cu cât singurul lucru pe care mi-l doresc e să stau în pat 3 zile să-mi revin, dar alţii insistă să aibă alte păreri în legatură cu programul meu. Vreau doar să dorm, pentru că altceva nu pot să fac, până şi privitul în monitor e un chin. Sunt prea antisocială când sunt bolnavă, şi le dau dreptate pacienţilor, când te simţi aşa orice medic ţi se pare o scârbă, şi la mine e doar un căcat de virus, nu o boală fatală. Ca să nu spun că nu pot să înghit, deci nici să mânc sau să beau apă.