luni, 16 noiembrie 2009

Am reuşit

… să mă încui/blochez în baia din tren, azi noapte pe la 3. Lăsând la o parte toate entităţile scârboase, dar invizibile pentru ochiul liber [iadul ipohondrilor], după ce m-au auzit prietenele mele că bat ca disperata în uşă/pereţi, una din ele îmi mai şi spune “sper că nu eşti claustrofobă”. Am devenit brusc. Aşa îmi descopăr noi fobii. M-a descuiat controlorul după 30 de minute. Horror.

... să mânc clătite până mi se face rău. Sunt o ruşine pentru ce-am fost odată. Patru [4] clătite normale e aproape nimic, dar jur că nu mai pot să mânc nimic acum. Pe vremuri puteam mai mult. Mult mai mult. Sunt [eram?] o pofticioasă şi o mâncăcioasă. Şi asta a fost micul dejun luat târziu/prânz/cină luată devreme, adică singura mâncare pe ziua de azi. Penibil.

joi, 5 noiembrie 2009

I’m sorry, you multicellular organism

Iar am înfulecat. Dar nu-i aşa grav... după cum spunea cineva, ăsta e doar prânzul [la 9 p.m.] şi probabil am mâncat poate chiar prea puţin, având în vedere la ce ore mă culc, plus faptul că n-o să mai mânc până mâine [decât dacă mă apucă pe la 5 dimineaţa, ceea ce e improbabil, se întâmplă relativ rar]. Mi-am făcut o cafea, prima pe "ziua" de azi...

Şi totuşi eu ştiu că organismul meu, aşa prost cum e el [că altfel nu m-ar lăsa să-l torturez şi să-l distrug în halul ăsta] ştie că vine noaptea, ştie că trebuie să dea shut-down, ştie că trebuie să-şi închidă uzinele metabolice şi să treacă pe proceduri de întreţinere bazală. Partea tristă e că şi creierul meu ştie asta, o parte din el. De fapt cam toate celulele corpului meu ştiu că acum ar trebui încet-încet să mă pregătesc pentru somn, nu pentru căcaturile care urmează. Să mă pregătesc, am zis. Oricât de puternică ar fi lumina becului [şi e destul de puternică], nu-i la fel ca lumina naturală [cea a lunii nu se pune]. Şi celulele mele ştiu asta. Adică, să fim serioşi, de milioane de ani oamenii dorm noaptea şi vânează & stuff ziua. E scris în ADN. Iar eu din nou m-am trezit complet-complet atunci când soarele apunea, după ce m-am culcat la 8 jumate dimineaţa.

O să-mi pară rău cândva, probabil, chiar dacă acum corpul meu e frumos, cu piele perfectă şi care nu-mi trădează aproape deloc vârsta. Da, am un issue existenţial, mi se întâmplă des în ultima vreme.

Nu ştiu ce să fac

Sau când, mai precis... Mă refer la normalizarea ritmului-somn-veghe-futut. Care ritm-somn-veghe-normalizat oricum se va strica fix pe tren, fix când nu-mi trebe, deşi sunt cunoscută pentru capacitatea mea de a dormi în orice condiţii atunci când am chef [nu şi acum, când ar trebui neapărat-neapărat].

Acum sunt la prima cafea, dar mi-e foarte-foarte-foaaarte somn, că am stat lângă caloriferul-super-cald şi am plâns că am ascultat OST-ul de la New Moon Twilight. Bă, deci jur, au ăştia nişte melodii super-depresive, mă întreb dacă şi filmul e la fel de tragic. De tăiat toate venele. Toate! Începând de la Death Cab for Cuties [de care cred că voi deveni obsedată, măcar aşa un pic] încolo. Au şi Muse [ah, love them forever! and ever!]. Şi nişte Killers. Şi o Lykke Li [divinăăă!!!]. Superb, dar trist de-ţi vine să te arunci în faţa maşinii, şi la unele nici n-am ascultat versurile cu atenţie, doar melodia. Melodia! Si am mai tras o tură de plâns şi mi-a curs tot rimelul. Şi cafeaua nu-şi face deloc efectul, şi afară plouă, aud cum picură pe geam şi aşa îmi vine să-mi bag picioarele în TOT şi să mă bag sub plapumă cu White Demon Love Song în surdină. Of...


- The Killers – A White Demon Love Song
Asculta mai multe audio Muzica

miercuri, 4 noiembrie 2009

Bag picioarele


Mă duc să mă culc. Sau să-mi fac o cafea? Sau să fac o plimbare? Aş mânca ceva. O nectarină? Un Dormicum.

luni, 2 noiembrie 2009

În dimineaţa* asta detestăm

ritmul somn-veghe inversat. La început a fost funny [“hehe, eu am program de somn cum au alţii program de lucru”, sună telefonul la 3 p.m. “oh, sorry ca te-am trezit din somn”, discuţie la 3 noaptea “hai la clatite”], dar după o vreme devine ciudat să te culci când răsare soarele şi să te trezeşti când aproape-apune. Ah, păi nu-l detestăm acum, de fapt. Viaţa e roz, parcă Universul nu mă urăşte chiar atât de tare, dar ce muie dragoste-n gură o să-mi iau peste vreo două săptămâni, parcă văd. Ca să nu zic de momentul în care voi avea job... [cu program de lucru cum am acum programul de somn].

*m-am trezit cam acum o oră

duminică, 1 noiembrie 2009

Despre non-nonşalanţă

E ca şi când ai arunca într-un blender bere, castraveţi, vanilie, cireşe, nectarine, apă minerală, usturoi, brânză topită cu ciuperci, vinete coapte, o cană de lapte şi-un pumn de alune de pădure şi te întrebi dacă totul va fi aşa dezastruos precum prevezi, asta după ce înghiţi maglavaisul. Iar rezultatele întârzie să apară...