vineri, 29 ianuarie 2010

Why now?

Sub semnul acestei intrebari s-a aflat toata aceasta zi care a trecut.

Exact in momentul in care pe mine ma apuca si mai tare cheful de munca si sentimentul de a fi utila omenirii, cei din jurul meu se gandesc sa se intereseze si mai tare de persoana mea. Si de parca n-ar fi de ajuns, ii apuca si cheful de intalniri, revederi, socializare si amabilitati. Si nu se opresc aici. Incep regretele, problemele, jelaniile, zambetele si alte cele.

Eu nefiind stana de piatra (sunt un biet viking uneori), ma stresez, ma tot gandesc, ma tot invart, ma tot perpelesc pe motiv de nehotararile si problemele celorlalti.

Puteau sa se intample toate astea in alta perioada...una in care as fi vrut sa ma implic sufleteste in aceste evenimente alaturi de ceilalti, dar nu acum. Acum sunt in perioada in care vreau sa am timp doar de problemele si dilemele mele, nu si ale altora. Grrrr...Sunt intoarsa pe dos.

De ce tocmai acum cand eu n-am chef de asa ceva? Why now?

Universul nu e user friendly cu mine....

marți, 26 ianuarie 2010

O da! ma detesta......

Nu stiu altii cum sunt, dar eu nici macar nu mai imi pun intrebarea daca universul ma detesta sau nu. E doar un fapt si il accept. Cateva exemple recente(evident nu toate) cu liniuta ca asa am invatat eu in ciclul primar (pentru cei ce se indoiau, da am facut ciclul primar chiar daca nu pare):

-19 decembrie sambata, prima zi concediu, superb, acasa la Gurahont ma astepta mama cu mancaruri alese(eu fiind gurmand convins), totusi sunt putin mahmur dupa Christmas party. Hmmm, se gandeste Paul, neuronii se pun in miscare, aia cativa, ca restu erau morti sau inmuiati in alcool si ia, ca de obicei, cea mai inteleapta decizie. Sa ramana inca o zi in Timisoara, ce naiba doar nu pleaca acasa pe 3 grade Celsius si carosabil uscat. Zis si facut, doar ca urmeaza o betie sambata seara, concomitent cu cea mai abundenta ninsoare, cel putin de cand sunt eu prin Banat, toate asezonate cu lipsa cauciuri de iarna si masini dezapezire pe drumul de intoarcere. Si uite asa am facut duminica, ziua sfanta cand nici iarba nu creste, mahmur, 150 km in 5 ore!

-3 ianuarie intoarcerea de la revelion. Toata perioada cat am stat in cabana adica vreo 5 zile, a plouat aproape non-stop. Asta pana in ultima zi, evident cea de intoarcere, cand a inceput sa ninga insistent. Na sa vezi drace cum iar am petrecut vreo 8-9 ore pe drum datorita evident ar spune unii: lipsei cauciucurilor de iarna, a masinilor de dezapezire, blocajelor, accidentelor. Ei bine va inselati, toate se intampla cu un scop si acela este...Paul sa fie muit. Si da, stau in capatul gresit al pulii cand se intampla treaba asta.

-25 ianuarie Ma intorc de la servici linistit si nervos. Linistit ca plec de acolo si nervos ca nu prea mi-a iesit nimic. Ce sa vezi pe la Billa, observ discret un nor in spate. Stau, meditez, mah nu sunt in Sahara, nici nu am norusorul meu care sa ma fulgere inca....ce dracu poate fii? simt apoi un miros duios de ars si incep sa compilez, mai da si unu un claxon si treaba e clara. Mi s-a stricat ceva la masina. Opresc, sun mesterul, imi zice sa o las sa se raceasca, imi da si indicatii ce trebuie sa fac, toate astea la minus 8 grade Celsius. In sfarsit ajung acasa cu a doua la relanti si un drum de 5 minute se transforma in 45, iar astazi aflu ca mi s-a futut turbo. Factura de azi a venit ca o lovitura de baros in moalele capului, sau mai exact ca si cum mi-as fi pus ouale pe o caramida si as fii inceput sa dau cu alta pe ele. Mirific! nu-i asa? nu am masina pana joi, afara crapa pietrele de frig, si eu sunt un comod incurabil.....o daaaaaaa........

V-am convins? Sper ca da, daca nu, o sa trec de la cadrul natural si la celelalte entitati ale universului unde sunt futut precum o tarfa pe Aradului, adica in toate pozitiile, de doua ori! Maaaxim, am zis!

Peisaj La Timis

POdul vechi peste Timis , langa Albina ,este u loc bun pentru a surprinde raul spre apus sau ,dimineata spre rasarit . aici , saptamana trcuta , la minus 7 oC.

luni, 25 ianuarie 2010

Mda...totul e "Dalai Lama"

Daca tot am ajuns si eu pe blogul acesta, m-am gandit ca la o ora de-asta indecenta e binevenita o prezentare a universului meu care numai user-friendly nu e acum.

Am amigdalita/faringita/laringita/ ce pisici poate sa-mi faca vocea sa sune ca lui Pavarotti si inghititul apei un calvar.

Aceasta boala a fost dobandita cu greu inca din copilarie, cand, aparea atat de des incat mama nu a mai rezistat si a dat replica doctoritei "spune-i verde, albastru, galben , orice numai rosu in gat sa nu mai zici".

Dupa vreo 22 de ani de convietuire cu ea am aflat recent ca a lasat urme: amigdalele mi s-au atrofiat si nu prea mai fac mare lucru. Colac peste pupaza, am si deviatie de sept si piramida nazala rupta asa ca anul acesta trebuie sa ma operez ca sa nu-mi afecteze auzul la o ureche.

Deci nici cu respiratia nu stau prea bine azi. Totul s-a accentuat din cauza gatului, care vad ca a convins si nasul sa se comporte ca un tradator.

Si abia pot sa beau un pahar de apa....Dalai Lama, Dalai Lama de 10 ori, poate incepe sa ma iubeasca universul maine.

duminică, 24 ianuarie 2010

Anticearcăn

CEÁRCĂN, cearcăne, s.n. 1. Cerc vânăt în jurul ochilor la un om obosit sau bolnav. 2. Cerc de vapori vizibil uneori în jurul soarelui sau al lunii; halo. – Refăcut din *cearcene (pl. lui *cearcen <> circinus).

Le ştim cu toţii. Apar mai ales pe pleoapa inferioară. Iar eu – EU - am o slăbiciune pentru ele. Mie oamenii cu cearcăne mi se par frumoşi. Mai ştiţi videoclipul Cerul? Na, am avut o obsesie îndelungată pentru tipa din el. Avea aspectul ăla bolnavicios, şi lăsând la o parte domeniul în care lucrez, mă atrăgea într-un mod bizar. Aşa şi cu oamenii normali, cu cât e mai mov cearcănul, cu atât e mai frumos omul. Simplu.

Cu toate astea... eu nu le suport la mine. De fapt eu am fost un om foarte odihnit până acum câteva săptămâni, şi n-aveam stres, dar în urma unei perioade mai agitate [să zicem], aceste cercuri vinete au început să-mi înconjoare ochii, ori se ştie că cei din domeniul nostru nu suntem obosiţi niciodată, nu dormim evăr. La fel şi cu mâncarea, nu ne e foame şi nu mâncăm. Suntem un fel de Supermeni care trebuie să părem invincibili. Dramatizez, desigur.

Aşa că una din ingenioasele metode de a-mi masca micul defect vizibil, cearcănul [!!!], a fost să-mi machiez ochii în mov... aşa, la derută. Doar că îmi ia prea mult timp şi prea multă concentrare dimineaţa [Căcat! Şi aşa abia mă trezesc!]. Deşi eram drăguţă, şi nedeplasată, cu bun gust. În plus, cândva cearcănul a prins proporţii, şi a depăşit suprafaţa care putea să deruteze că e fard. Deci mi-am luat un anticearcăn. Care e un căcat-stick. Nu acoperă nimic, desigur e şi greu să maschezi mov închis cu ceva pal de culoarea pielii... deci lumea întreagă va vedea că n-am dormit destul! Oh, oroarea! Sau îmi recomandaţi un anticearcăn infailibil!!! Vă rog.

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Fir-ar...

Eu mi-am făcut blogul ăsta dintr-o oarecare impresie că eu sunt victima Universului. Da, dramatizam. De fapt puţini ştiu că sunt şi am fost un om normal [da, cu toate anormalităţile lui], mie nu mi s-au întâmplat căcaturi-magistrale. Adică n-am spus niciodată sincer şi din adâncul sufletului meu “de ce eu?!?!?!?”. Ok, am mai suferit ca orice adolescentă [din cauză că eram grasă, şi chiar eram, faţă de acum], mi s-au despărţit părinţii [nimic grav, mai nasol a fost cu certurile până în momentul respectiv], am avut câţiva prieteni care de fapt nu-mi erau prieteni, şi alte chestii mici de genul că m-au prins controlorii fără bilet [asta recent] sau faptul că mai nou n-am timp de nimic [dar îmi ador noua viaţă]. N-am avut tragedii. Am cunoscut întotdeauna oameni minunaţi, şi cei cu adevărat superbi mi-au rămas alături [unii deja de 10 ani încoa’ sau mai mult], şi profesional-vorbind am avut noroc [cred]. Am trăit în puf, mă consider un om norocos, mi-au lipsit puţine lucruri, dar după cum îi spuneam unui prieten aseară, din când în când Universul mă aruncă în căcat cu tot cu puf, alea fiind marile drame alea vieţii mele. Deci la job există ceva care-mi strică tot feng-shui-ul, eu fiind om echilibrat de fel [serios!]. Cel mai trist e că nu pot să scriu despre asta pentru că am colegi, prieteni şi alte cunoştinţe care-mi citesc blogul celălalt, probabil şi pe ăsta. Şi asta e drama din ultima vreme... nu mai pot să scriu despre prea multe lucruri, deşi aş avea subiecte. Nu pot să scriu [aici sau dincolo] despre bărbaţi, despre job, despre viaţa amoroasă a altora, despre dilemele existeţiale care mă înconjoară fără să afectez pe cineva cu asta sau să-şi dea seama unii că despre ei e vorba, şi apoi să-mi sară în cap. Nu mă mai pot exterioriza fără consecinţe...

marți, 19 ianuarie 2010

Nope, tot nu ma detesta...

Nu e ca si cand as implora sa-mi cauzeze cat mai multe probleme, doar ca acum, odata ce framantarile sentimentale s-au epuizat si mi-am regasit echilibrul, parca imi lipseste angoasa sufleteasca care-mi permitea sa scot din mine opere de arta :)). Sau simulacre, macar. Pentru ca in lipsa ei imi moare si inspiratia, ajungand in situatia de a pleca de-acasa doar pentru a mi se intampla ceva interesant si memorabil. Cum am facut aseara, cand, in loc sa merg si eu cu un taxi ca omul linistit si responsabil care-si lasa masina acasa numai pentru ca sa bea fara masura mai incolo, mi-am incercat norocul cu troleul 15 realizand un blat ca la carte. Am suit de la capat, m-am asezat frumusel pe scaun in dreapta la geam ca sa pot mirosi "copoii" din statie la timp si am inceput sa exersez poezia (de unde frate sa cumpar bilet la ora asta ca-s inchise chioscurile si oricum eu merg rar nu-mi fac legitimatie hai dom'le fii serios arat eu a blatist doar platesc impozite la stat si din banii mei s-au luat autobuzele astea am tot dreptul sa le circul de ce nu vinde soferu bilete ca uite am bani - si pac! spaga daca e groasa treaba).

Si asa ma pomenesc pe la statia Cluj ca se urca in extremis trei controlori si un comunitar pe deasupra. Futui! am zis, simitind cum se duc ultimii 50 de lei din portmoneu si probabil voi reindexa bugetul pe luna viitoare cand voi lua salariul. Pentru ca e bine stiut, daca vin si comunitarii e serioasa treaba, nu merge cu "lasa-ma nene ca-s student" sau "n-am buletinu ca mi l-o furat" etc... Deci om mort dar totusi stapan pe mine. Am ignorat complet ce se petrece in jurul meu uitandu-ma pe geam si incercand un Tatal Nostru pe care insa uitandu-l, am recurs la Inger Ingerasul meu... Dupa ce au scotocit vreo juma de troleu la misto, toti avand carduri si bilete proaspat stantate, i-au prin pe doi tinerei - un el si o ea - ambii in trening, iesiti la plimbare pesemne, si s-au multumit. Deci, nu-mi credeam ochilor...e o gluma, mi se pregateste ceva la final cand se deschid usile? La complex am scapat, Universul ma iertase si de data asta. Am scapat.. la preputz.. cum ar veni. N-am eu noroc in dragoste dar vad ca Irishu imi da de baut saptamanal moca, Telpark-ul ma controleaza exact in ziua cand imi iau si eu ticket de parcare, ratt-istii ma ocolesc desi sunt prada sigura.. eu zic ca trebuia sa fi jucat la loto... Toata simpatia mea celor care nu sunt ocoliti.. sacrificiile voastre nu vor fi uitate cel putin de mine. Adios...

Ps: si totusi anul trecut mi-a pocnit masina unul in parcare la Profi. Shit happenzzz!

marți, 12 ianuarie 2010

Ma detesta, nu ma detesta

Noul an mi-a adus deja ceva neasteptat si anume o invitatie din partea Andei ca sa scriu si eu la randu-mi pe blogul "detestatilor". Treaba asta vine insa cu niste strings attached - universul trebe sa conspire impotriva mea - si deci produce un nivel de asteptare si o tensiune indusa artificial in constiinta mea: ce ma fac daca nu sunt detestat (nu detestabil) in fata Marelui Univers, gen? Spre exemplu aseara ma intorceam din Manufactura pe la 3 dimi si pe gerul ala singura solutie era sa prind un taxi calduros. Si l-am prins in fata la Miu, un Autogen ieftin, norocul meu zic. Sui intransul, dau destinatia, nenea e super amabil si ma intreaba pe unde sa ma duca de parca eu stiam alta ruta decat Calea Girocului. In fine, am ajuns foarte repede, chiar in fata casei, taxatorul arata 6 lei 30 iar eu inmanez soferului timid ultima hartie de 10 din portofel (criza si concediul nu sunt compatibile) asteptand un 3 lei rest in cel mai fericit caz. Totusi, universul n-a vrut ca eu sa raman fara bani de cafea astfel ca bunul samaritean mi-a retrocedat o frumoasa bancnota de 5 leuti pe care nici nu m-am coit prea mult s-o refuz, chiar daca am afisat o mina nedumerita si am pronuntat un "dar...?!" taxat imediat de simpaticul sofer cu "lasa ma unde vrei sa mergem sa schimbam acum? stai linistit, noapte faina". Well, a fost o noapte faina, ce sa zic, m-a trezit dupa trei ore de somn agitat si am pornit spre lucru bucuros ca masina nu mi-a fost prea inghetata ca s-o descui. Ei bine Universul da c-o mana si ia cu cealalta astfel ca ajuns la lucru am descoperit ca nu pot incuia masina. Inghetase yala pe drum :).

duminică, 10 ianuarie 2010

P**a mea!...

Ştiu. N-am.

Nu prea sfidez eu sistemul, e o chestie la mine. Mă îmbrac cu maxim 3-4 culori, inclusiv şosete şi underwear, aştept să se facă verde la semafor până să trec, circul cu bilet sau abonament pe mijloacele de transport, port centura când merg cu maşina, îmi plătesc facturile la timp şi respect deadline-urile. În mod normal.

Azi mi-am luat cizmele cu toc. Desigur lucru nesemnificativ ar zice unii. Toc micuţ, maxim 6, dar eram cocheta şi drăguţă. Merg prin oraş, treburi-chestii, şi se face 8, să merg acasă. Mă dureau deja picioarele, eu obişnuită cu teneşi. Să merg pe jos? E frumos afară, dar mă dor picioarele, căcaturi de tocuri. N-am bilet. Ah, ce se poate întâmpla? E duminică, e ora 8. Nici n-am de unde să-mi iau bilet!

Aşa că după 12 ani de circulat tot timul cu abonament şi făcut bilete în 33 la 11 jumate seara, tot timpul-tot timpul... fix azi s-a întâmplat, duminică la 8 seara, prima oara în viaţa mea, să mă dea jos controlorii. Iar eu ca fraiera le-am dat 11 lei, că oricum mai mult n-aveam...

Fie universul mă detestă în aşa hal, fie tocurile sunt unealta diavolului. M-am iritat complet.

vineri, 8 ianuarie 2010

Caut dădacă!

Pentru că ce-și dorește orice om cel mai tare, cu toată ființa lui, e să fie dădăcit.

În anotimpul rece, toată lumea se pare că are o părere mai bună despre cum să mă îmbrac eu când merg afară. Nu contează că eu pot să mă plimb în tricou, iar ei dârdâie în pufoaicele lor ridicole.

Prima oară îi înțeleg. E greu să creadă. Dar apoi, ei pun mâna pe mine la minus douăzeci de grade și văd că fierb. Este momentul să își dea seama că nebunului îi este bine în fericirea sa. Este momentul să înceteze cu sfaturile puerile.

Evident, asta nu se întâmplă. Perseverența este, într-adevăr, o virtute.